Aflarea unui diagnostic cardiac la un nou-născut este o veste care zguduie orice părinte. În ciuda tuturor eforturilor pentru a avea o sarcină sănătoasă, unele probleme medicale nu pot fi prevenite. Aceasta este povestea unei mame care a trecut printr-o astfel de încercare – de la șocul inițial al diagnosticului de defect septal ventricular (DSV), la speranța oferită de echipa de medici din Târgu Mureș și, în final, la recunoștința profundă pentru cei care i-au salvat copilul.
“Am avut un stil de viață sănătos. Nu mă droghez, nu fumez, iar alcool beau doar la ocazii. Fac sport, mănânc sănătos, evit fast food-ul. Trăiesc în România, lucrez într-o corporație, la fel ca soțul meu. Amândoi avem studii superioare, cariere frumoase și ne-am dorit foarte mult un copil. Nu avem probleme genetice în familie, cel puțin nu de care să știm. Cu toate acestea, copilul nostru s-a născut cu un defect septal ventricular (DSV), o malformație congenitală a inimii.
Sarcina mea a fost monitorizată de cel mai bun ginecolog din zona mea. Am făcut naveta la un oraș mare pentru controale, iar în ultima lună de sarcină mi-am închiriat o locuință aproape de spital. Am născut prin cezariană pentru a minimiza orice risc. Am făcut analize costisitoare, atât eu, cât și familia mea, pentru a fi siguri că totul este în regulă. Și totuși, imediat după naștere, medicii au identificat un murmur cardiac la copilul meu. Mi s-a spus să revin la control după o lună. Am sperat că va dispărea de la sine, așa cum se întâmplă în multe cazuri, dar nu a fost așa.
Neonatologul ne-a trimis la un cardiolog pediatru, cel mai bun din zonă. Diagnosticul a fost clar: DSV. Totuși, ni s-a recomandat să așteptăm câteva luni, în speranța că defectul s-ar putea închide de la sine. Am sperat și am așteptat. După câteva luni, diagnosticul s-a menținut. Așa am ajuns la Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare și Transplant din Târgu Mureș. Acolo, medicii au confirmat că este necesară o intervenție chirurgicală. În doar o lună, copilul meu a fost programat pentru operație. Totul s-a întâmplat atât de repede!
Am reușit să îi fac toate vaccinurile la zi și să începem diversificarea. La doar 7 luni, a fost operat. Într-un spital de stat. După ce am cheltuit atâția bani pentru analize și consultații private, operația și spitalizarea au fost gratuite. La Târgu Mureș sunt profesioniști. Nu se acceptă șpagă. Dacă încerci să oferi ceva, riști să fii dat afară din spital. Aveam voie doar cu un bagaj mic: pijamale pentru mine și copil, scutece, strictul necesar. Bagajul era depozitat pe hol, în dulapuri special amenajate. Totul este foarte steril. Înainte de operație, am stat în salon cu alți trei copii cu mamele lor. După intervenție, eu și copilul am fost mutat într-o boxă izolată. Am rămas în spital mai bine de o lună.
În acest timp, am trăit cu frica permanentă că o simplă răceală ne-ar putea amâna operația. Am avut emoții până în ultimul moment, sperând să nu ne trimită acasă și să punem capăt cât mai repede acestei încercări. Ca în orice spital românesc, nu primești apă, dar mâncarea a fost surprinzător de bună. Însă cel mai greu a fost sentimentul de singurătate. Familia nu avea voie să viziteze. Nu am avut timp nici măcar să schimb două vorbe cu soțul meu. Dar eu am fost norocoasă. Aveam un singur copil. Alte mame aveau acasă doi sau trei copii care rămăseseră în grija vecinilor. Mulți tați, în loc să fie alături de familie, au abandonat corabia. Multe dintre colegele mele de salon erau în proces de divorț sau deja divorțate, pentru că partenerii lor au fugit când lucrurile au devenit dificile.
Desigur, nu toți tații au reacționat așa. Au fost și bărbați care și-au sprijinit soțiile și și-au asumat rolul de părinți devotați. În spital, am întâlnit mame din toate colțurile țării: moldovence, oltenece, ardelence, mame de etnie rromă, femei cu doi-trei copii sănătoși și un nou-născut cu probleme, dar și mame ca mine, la primul copil. Ne-am legat prietenii, ne-am sprijinit una pe alta, am plâns împreună. A fost greu. Apoi, după operație, izolarea a fost și mai grea. Dar totul a trecut, iar acum copilul meu este bine.
Au trecut câțiva ani de atunci. Statul român m-a ajutat enorm. Am putut să îmi prelungesc concediul matern pentru a fi alături de copil în perioada de recuperare. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am avut șansa să îmi salvez copilul, că astăzi are o viață normală și că am beneficiat de tratament de calitate, gratuit, în România. Controalele ulterioare sunt și ele gratuite, pentru că mergem la spital de stat. Avem în țară medici competenți și tehnologie avansată. De atunci, nu mai vorbesc niciodată de rău despre medici. Ei mi-au salvat copilul. Le sunt recunoscătoare pentru tot.”
